Trebuie să recunosc că inițial am vrut să dau cu ură în poșta română secția vamă. Am mai fost pe acolo și am plecat dezamăgit. Acum am vrut să documentez încă o dată dezamăgirea ce urma să o trăiesc.
Mai cu toții am fost la etajul doi la poșta de la gară, unde îți vin pachetele din afara țării.

Dar să facem un scurt istoric. Acum 40 de ani a fost ultima modernizare masivă a gării de nord din Timișoara. De atunci, corpul clădirii unde are acum sediul „Vama” de la Poștă, a rămas neschimbat.

Ba mai mult, au trecut anii peste el și singura renovare ce s-a făcut a făcut-o femeia de servici când mai spăla cu mopul pe jos o dată la lună. Sediul este îngrozitor, prost luminat și jegos din cale afară.

Scaunele de tablă din sala de așteptare și par a fi luate din niște tramvaie sau trenuri foarte vechi, peste care s-au aruncat vreo 10 straturi de vopsea (că nu pot să îi spun vopsit) de-a lungul timpului să le facă să arate cât de cât.

Ușa de la intrare are o grămadă de regulamente și liste lipite cu cel puțin 10 straturi de cel mai ieftin scotch posibil, că d-abia se mai pot desluși regulile.

De obicei este coadă destul de mare dimineața și nu îți prea vine să te aventurezi să aștepți, mai ales dacă te duci înainte de lucru. Pentru fiecare om, timpul de așteptare era de măcar 3-4-5 minute în cel mai fericit caz, iar dacă aveai 10 oameni în față, nu scăpai să stai măcar o oră.

Înăuntru te așteptau doi oameni. Un bătrânel fix la intrare și încă un bărbat ceva mai încolo la ghișeu. Cel de la ghișeu îți prelua avizul și buletinul, îl înregistra, după care se ducea în spate și îți aducea pachetul.

Totul bine și frumos, doar că acest bărbat avea spatele blocat urât de tot și cu dureri vizibile că îți era de-a dreptul rușine dacă aveai un pachet ceva mai mare și el trebuia să îl care în spate. Bătrânelul de la intrare îți verifica pachetul și cu el negociai dacă să plătești sau nu ceva taxe vamale.

continuarea maine, cam scris mult prea mult tot textul…