La penitenciarul din centrul orașului Timișoara există o parcare imensă care este oarecum controlată de un portar. Exagerez, nu e controlată, este cumva păzită. Bine, cred că nici măcar păzită, doar că trebuie să fie cineva să salute pe cei de la volan o dată ce intră în parcare.

Ocazional omul mai oprește pietonii ca mașinile să iasă din parcare, pentru că ieșirea/ intrarea parcării se intersectează cu trotuarul. Doar să nu uităm cine are prioritare pe un trotuar, că doar nu pietonii.

Omul acesta cam asta face toată ziua: salută pe cei ce intră și iasă din parcare și oprește pietonii, când vreo mașină iasă din parcare. Acum când ești așa de ocupat, ce poți să faci altceva decât să îți pierzi vremea vorbind la telefon. Așa și face, nu știu și nici nu mă interesează cu cine, dar vorbește lucruri foarte importante.

De fiecare dată când trec pe acolo, omul este semi-nervos la telefon. Până azi, omul avea o căciulă pe cap, în care era îndesată în dreptul urechii un telefon mic și probabil vechi, cu baterie ce ține o săptămână. Fiind foarte ocupat nu putea să țină telefonul în mână ci doar căciula avea această sarcină.

Mă tot gândeam eu logic că telefonul fiind model mai vechi, mai mult ca sigur nu avea posibilitate de bluetooth de a lega un sistem hands-free la el. Mai mult, mă gândeam că fiind așa vechi telefonul nu are nici mufa aceea ce noi acum o luăm ca normală pentru a lega niște căști.

Dar acum, omul și-a schimbat telefonul, pentru că sub căciula ce îi ține de frig erau îndesate doar niște căști normale. Sau poate le-a găsit pe cele vechi de la telefon, dar oricum ar fi, omul nu mai avea umflătura aceea dreptunghiulară în dreptul urechii când vorbea la telefon.

Parcă era și mai calm când vorbea la telefon, nu știu. Ma bucur pentru el, că tocmai vine primăvara și nu prea mai putea să poarte căciula pe cap și decât să îl văd mai nervos că nu poate vorbi la telefon, mai bine așa cu căști.