Cercetătorii francezi, pentru că cei britanici sunt deja obosiți de la atâtea studii, tocmai au dovedit cu date foarte știițifice că parinții care își iau copiii în brațe de fiecare dată când plâng fac bine ce fac, chiar foarte bine. Ca proaspăt tătic am fost de prea multe ori luat la mișto sau de-a dreptul mustrat că imediat cum plânge copilul de nici 6 luni, mă duc să îl iau în brațe. După zisele lor doar așa pot să îl răsfăț și o să mi se urce în cap când o să crească. Trebuie conform acestora, majoritatea părinți, să las bebele în pat, „să facă plămâni” urlând că se obișnuiește să nu vină nimeni și nu o să mai plângă. Da, mi s-a recomandat să îmi las copilul să se obișnuiască să nu vină nimeni să îl liniștească, în casa lui, în patul lui.

Studiile celor de la Notre Dame au arătat că adulții care au fost ținuți în brațe când erau copii și plângeau și li s-a arătat afecțiune necondiționată au ajuns să fie mai sănătoși, mai puțin depresivi, mai empatici și mult mai productivi în general. Mai mult, cei ce au fost lăsați „să facă plămâni” le-au fost afectată dezvoltarea psihică fiind foarte dispuși să se streseze mai repede și să le fie mai greu să se calmeze în situații de stres.

Copilul ăla mic de jumătate de metru se așteaptă să fie ținut în brațe, are nevoie de asta și eu am nevoie să îmi țin copilul în brațe. Doar acum când e mic copilul și stă unde îl pui, mai poți să îl iei în brațe când ai chef. Când o să crească mai mare dorința lui de afecțiune o sa scadă invers proporțional cu vârsta, așa că doar acum chiar pot să îl țin în brațe când vreau, de ce nu aș face-o?

Cei ce văd asta ca pe un defect al meu ca și părinte este invitat să îmi scrie în cât mai multe exemplare de hârtie, să am ce să pun pe masă când curăț cartofi că tot folosesc ofertele de la Auchan pentru asta.