Un bărbat se hotărăște într-o zi că vrea să își viziteze rudele din celălalt capăt al țării. Cu toate că ar fi fost foarte ușor să ia avionul pentru că o companie aeriană low-cost tocmai s-a deschis la el în oraș, el decide să meargă cu mașina pentru că îi era frică de avion.

După multe pregătiri, atât psihice (să se convingă că poate să conducă atâta) cât și fizice (să aibă grijă ca mașina să îi fie în regulă, făcut bagaje, etc.) omul se pornește la drum.

Face el o bună parte din drum și ajunge pe autostradă. Forțând poate un pic prea mult mașina pentru că era autostrada mai goală, fiind duminică și pentru că nu erau tiruri, el simte că mașina începe să cedeze scoțând zgomote ciudate. Știind că nu o sa aibă prea multe șanse să îl ajute cineva când este cu mașina stricată pe autostradă, decide să iasă de pe autostradă în primul sat/ oraș. Acolo sunt sigur mai multe șanse să găsească un mecanic ce să îl ajute să mearga mai departe la drum. Cu toate acestea, fiind duminică, mai totul era închis așa că decide să treacă de orășelul fără nume de lângă autostradă, dar să nu mai urce pe autostradă pentru că a început să se întunece. Mai bine cu mașina stricată în oraș noaptea, decât pe autostradă.

Cum a ieșit însă din orășel, mașina cedează exact în dreptul unei mănăstiri de la marginea orașului. Omul nu știe ce să facă și bate la ușa mănăstirii, sperând să fie măcar cazat. La ușă vine un călugăr și îl primește în mănăstire fără să spună prea multe lucruri. Acesta este luat în primire de alți călugări și omorât. Glumesc, nu este cazul, că doar mai este mult text sub, povestea continuă normal.

El este luat în primire, i se arată o cameră unde poate să doarmă peste noapte. Chiar dacă acea cameră era într-un corp separat de clădirea mănăstirii în capătul curții, omul nu este deranjat. Călugării îl invită și la masă și îi și promit repararea mașinii, pentru că unul dintre călugări a fost mecanic cândva. Omul ia cina, nu cea de taină, și merge să se culce. Nefiind obișnuit cu patul de paie, că doar cine e obișnuit cu patul de paie când avem atâtea saltele tot mai bune și mai bune, omul se foiește destul de mult până să adoarmă.

La un moment dat însă, omul aude un zgomot ciudat și foarte puternic. Tot încercând să își dea seama ce este, omul se pierde în presupuneri și adoarme. A doua zi dimineața însă, înainte să plece dar după ce a mulțumit pentru tratație și mașina reparată, omul îl întreabă pe călugărul cel nu prea vorbăreț, care i-a deschis ușa la venire iar acum la plecare, despre acel sunet. Călugărul înainte să îi închidă ușa în nas îi spune:

– Nu putem să îți spunem, pentru că nu ești călugăr.

Omul nostru rămâne un pic dezamăgit de răspunsul călugărului cu ușa lipită de nas, dar trece peste și își vede de vizitat rudele. Acolo totul bine și frumos n-are rost să intrăm în detalii. Înainte de plecare omul a cântat rudelor la un foc de tabără „După ani și ani mă voi întoarce”, iar omul știe să se țină de cuvânt, așa că după ani și ani iar se pune să plănuiască o vizită la rudele din cealaltă parte a țării.

La fel ca data trecută, cu aceeași frică de zbor, omul se îndreaptă viteaz către rude cu mașina. Printr-o coincidentă uriașă și bineînțeles să curgă povestea noastră, omul are aceleași probleme cu mașina iar aceasta cedează exact în același loc, în fața mănăstirii, parcă neschimbată după atâția ani (bine, au trecut 3-4 ani, cât putea să se schimbe o mănăstire?).

A fost binînțeles primit de călugări, hrănit, cazat în aceeași căsuță de la capătul curții mănăstirii. Omul aproape că a uitat de sunetul ciudat de data trecută, dar când să adoarmă, ce să vezi/ auzi? Exact același sunet puternic și ciudat se aude. La fel ca data trecută, omul se trezește dimineața, mulțumește dar totuși întreabă iar înainte de a i se trânti ușa în nas despre acel sunet ciudat. Călugărul îi spune la fel:

– Nu putem să îți spunem, pentru că nu ești călugăr!

Ei bine de data asta omul nostru știind că o să i se trântească iar ușa în nas, pune piciorul în prag să blocheze ușa. Văzând asta, călugărul se oprește din închis poarta pentru că așa cum îi zice numele, poarta era ceva foarte mare și foarte greu iar piciorul omului nostru ar fi fost zdrobit. Nu că i-ar păsa foarte tare la călugăr de piciorul omului nostru, dar din cauza zdrobirii piciorului omul nu ar mai fi putut conduce, ar fi trebuit re-cazat și avut grija de el, ceea ce se pare că ei nu mai aveau sincer chef să facă. Așa că se oprește și așteaptă să vadă ce dorește omul. Omul spune:

– Am înțeles, nu vreți să spuneți ce este cu sunetul doar pentru că  nu sunt și eu călugăr. Dacă acesta este singurul motiv, atunci vă rog să mă ajutați să devin călugăr pentru că vreau foarte mult să știu ce a fost acel sunet.

Călugărul după ce a dat ochii peste cap, i-a explicat că nu este chiar așa ușor. Pentru a deveni călugăr, trebuie să călătorești tot mapamondul, trebuie să cunoști o grămadă de lume înțeleaptă dar cel mai important este să afle singur două lucruri foarte importante: câte fire de iarbă sunt pe tot pământul și câte fire/ granule de nisip. În momentul când a aflat asta, el va deveni automat călugăr și doar atunci i se va putea spune ce a fost cu acel sunet.

Omul a dat din cap că înțelege și a plecat fără să mai scoată un sunet. Nici măcar nu a mai plecat să își viziteze rudele ci a plecat să afle câte fire de nisip și iarbă sunt pe tot pământul. După mult mult timp, minim 5 ani maxim 40, omul a venit înapoi la poarta mănăstirii. După ce i s-a deschis ușa într-un final, pentru că mai toți călugării erau bătrâni și abia mai ajungeau la poartă, omul nostru spune:

Călugării adunați la poartă, pentru că omul nostru a făcut mare gălăgie până să i se deschidă poarta, l-au felicitat și i-au spus că el este acum oficial călugăr și că o să se îndrepte înspre locul de unde s-a auzit acel zgomot în acele nopți.Așa că l-au dus în spatele mănăstirii și l-au omorât. Nu, nici de data asta nu l-au omorât, glumesc.

Au mers în spatele mănăstirii și acolo era o mare ușă de lemn pe care nici măcar nu a observat-o până acum. Călugării i-au spus că în spatele acelei uși este sursa zgomotului. Omul nostru încearcă să deschidă ușa, doar că aceasta este blocată. Vizibil iritat, omul nostru cere cheia de la ușa. Călugării nu l-au mai pus de această dată să umble tot pământul ci i-au dat cheia. Surpriza a fost când în spatele ușii de lemn a fost o altă ușă, de data aceasta de piatră. La fel și această ușă era închisă dar imediat a fost deschisă de către călugări. A urmat o ușă la fel de închisă din safir, o ușă la fel de închisă din argint, din bronz, chiar și din aur, din platină, dar din fericire pentru sfârșitul acestei povești, călugării aveau chei de la toate și care erau puse la dispoziție omului nostru curios, acum călugăr.

În cele din urmă ajung în fața unei uși din diamant, ușă menționată de călugări că ar fi totuși ultima de deschis, iar în momentul deschiderii ușii el nu va mai avea nici un fel de întrebare referitoare la sunet și că va știi exact că toată aventura lui de până acum a meritat secundă cu secundă. Așa că îi este înmânată cheia, iar omul nostru nu stă pe gânduri și o ia în mână și o ține strâns parcă nedorind să deschidă acum ultima ușă.

Dar totuși o face, o descuie, apasă clanța și deschide ușa foarte foarte încet, poate mai încet decât i s-a deschis prima oară poarta mănăstirii de către călugărul nevorbăreț. Într-un final omnul nostru deschide ușa până la capăt și este de-a dreptul șocat de ce vede în fața ochilor, un lucru așa de minunat, lucrul ce făcea acel zgomot. Problema este că omul nostru ne-ar fi zis și nouă despre ce este vorba, dar niciunul dintre cei ce citiți aceste rânduri nu sunteți călugări așa că nu vă poate spune.

(traducere și adaptare a unei povești din folclorul american)