Totul s-a întâmplat într-o zi când totul mergea normal, acum doua săptămâni. O zi când m-am trezit in regula si când vremea era frumoasa afara, chiar daca era frig. O zi in care si mâța mea de fetiță s-a trezit in regula si era vremea la fel de frumoasa si pentru ea.

In fiecare dimineața când mergem la locurile noastre de munca/ grădinița, avem deja o tradiție formata, care se petrece indiferent daca ploua afara, indiferent daca ninge sau daca este soare. Mergem cu mașina către grădinița, pentru ca mergem in aceeași direcție, iar cum in jurul acesteia nu exista un loc de parcare normal ca într-o tara cu apa calda, am convenit împreuna sa parcam mașina la o distanta de 300 metri de grădinița, iar distanta rămasa sa o facem într-o plimbare, doar noi cu noi. Pe bucata asta de drum dintre parcare si grădinița am ajuns sa cunoaștem toate invaziile de furnici de la casele de lângă grădinița, sa ne împrietenim cu mormolocii din balta permanenta de 5 metri pătrați de la jumătatea distantei dintre grădinița si parcare, sa știm configurația fiecărui copac de pe marginea drumului si chiar orarul cabinetului medical de lângă grădinița. Știm timpii de alergat pe panta de acces de 10 metri pentru persoane cu handicap de la clădirea cu 2 etaje de pe drum, știm înălțimea gardurilor de beton si cat de ușor ne putem cățăra pe ele fără ajutor, știm si cat de ușor ne putem lovi de toți copacii dacă sărim pe spațiul verde. Tot știm, fără excepție, pentru ca pe bucata asta de drum nu exista noțiunea timpului, nici la dus, nici la întors acasă.

Porțiunea asta de drum se executa neapărat, conform ordinelor mâței, ținut de mana strâns, la pas de aceeași mărime neapărat, ca la armata. Nu alergam înaintea celuilalt, nu rămânem in urma, ne uitam la ce trebuie sa ne uitam si ne oprim unde trebuie sa ne oprim. Daca este frig afara ținutul de mana se muta in buzunarul de la geaca mea, unde se pescuiește din buzunar tot ce se găsește, de la chei la carduri, la chitanțe vechi de 2 ani. Toata plimbarea se termina in fata porții de la grădinița, unde primesc îmbrățișarea cea mai mare din lume, compusa din îmbrățișare cu doua mâini largi si un picior încolăcit de piciorul meu. Asta e „in standard”. Fără sa ii cer, fără sa îmi ceara, pur si simplu se întâmpla. Zilnic fără excepție.

Pana când într-o zi, acea zi, prima oara de când mergem la grădinița, s-a întâmplat. Era destul de frig afara, așa ca ținutul de mana se petrecea pescuind lucruri prin buzunarul meu de la geaca. Traseul decurgea normal, pana când la intrarea in curtea grădiniței, zărește un coleg de grupa, coleg care a salutat-o pe nume cu 2 secunde înainte, destul de tare, sa audă toata curtea.

Atunci s-a întâmplat.

Când nici nu a terminat de pronunțat numele ei, mâța mea a smuls mana din buzunar si a plecat alergând către poarta grădiniței, împreuna cu acel băiat, fără sa se mai uite in spate. In timp ce si-a tras mana ei din mana mea, a întins degetele in semn de salut, dar sa vad numai eu. Șocat încă de cele întâmplate atât de rapid, am întrebat-o in timp ce se îndepărta de mine alergând, daca mai primesc îmbrățișarea noastră standard, la care ea a început sa întoarcă capul către mine (înapoi) aproximativ 5 grade maxim, si m-a mai salutat o data.

Astăzi, in parcarea unde am lăsat mașina, ne-am întâlnit cu un alt băiat care venea cu tatăl lui către aceeași grădinița si către aceeași grupa. Pe tot parcursul drumului am mers împreuna, aproape ca într-o zi normala, împreuna cu colegul si tatăl lui, doar ca nu ne-am mai oprit niciunde, mergeam normal. Nu am mai salutat furnicile, nu a mai fost frig, nu a mai contat ca la cabinet era deja deschis, nu a mai contat nimic. Când ne-am apropiat de curtea grădiniței, mi-a șoptit numai mie, ținându-mă totuși încă de mana, sa nu mă supăr pentru ca nu o sa primesc azi îmbrățișarea ei, pentru ca va merge cu colegul ei restul traseului.

Si așa a fost.